Judecăți

Ne judecăm unii pe alții în fiecare moment al zilei. Nefumătorul pe fumător, non-alcoolicul pe alcoolic, ateul pe credincios, cel slab pe cel gras, cel vegan pe cel care e un înrăit mâncător de carne, cel care citește pe cel care nu citește care are echipamente de protectie si care nu. Și eu judec, cum alții, la rândul lor, mă judecă pe mine. Nu ne putem abține de la asta, oricât am vrea, avem judecata și mahalaua înscrisă în sângele nostru de latini (în astfel de momente îmi felicit strămoșii că au ales ca numai jumătate de sfert din sângele meu să fie românesc). Dar parcă uneori se merge departe, mult prea departe…

Sunt jurnalist. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu, să îmbrățișez această meserie, prin intermediul căreia credeam că pot împărți dreptate, în stânga și-n dreapta, ca la piață. Căci puterea mass mediei, în vremurile adolescenței, mi se părea nemărginită. Cu aceeași impresie am trăit și-n primii doi ani de presă, când nu m-a cenzurat nimeni. (Între noi fie vorba, nici nu prea aveau ce, că eram în epoca scrisului despre tăieri de moț, depuneri de coroane și scumpirea pătrunjelului prin piețe).

Dar mi-am dorit să fiu altfel, mai mult, mult mai mult. Când am început să scriu despre lucruri serioase, a apărut și cenzura. N-am să uit niciodată acel moment!Primul! S-a întâmplat la Petrila. Nu are rost să mai dezgrop acum morții, însă Ramona Roșulescu, redactorul-șef de atunci, își amintește. Ea a încercat să-mi salveze subiectul. N-a reușit. Interesele celui de peste noi au fost mai mari, mult mai mari. Mi s-a explicat, printre protestele mele ridicate (puțini sunt cei care știu cât pot urla la nervi), că unul dintre cei care ”ne plătesc salariile” este respectivul tip. Nici pe ăla nu l-am uitat niciodată, fiindcă îmi amintesc cum a venit la mine, arogant: ”Tu, fâță, crezi c-o să scrii despre asta? Pariu că n-ai s-o faci?”

Și da, a avut dreptate. N-am făcut-o. Atunci am plâns o noapte întreagă, iar două săptămâni nu am vorbit cu șeful meu de atunci, dându-mi demisia o dată la două zile. De fiecare dată am revenit, spunându-mi: ”Lasă, va veni vremea când n-o să-mi mai faci asta!”.  Peste ani, a venit momentul în care am ales să plec, definitiv, dezgustată și dezamăgită. Se întâmpla în 2009. A fost la fel ca într-un mariaj care ia sfârșit că-ți dai seama că nu se potrivesc caracterele, fiindcă uneori doar o parte dăruiește mai mult decât cealaltă. Și atunci am plâns. De ciudă că mi-a păsat, că m-am implicat, că am crezut că pot schimba ceva și nu mi-a ieșit.

Ca să folosesc o expresie consacrată, soarele mi-a ieșit pe stradă în 2010, în mai, când am început să colaborez cu Ziarul de Investigații. Tot ce am învățat și știu astăzi e de la ei, m-au școlit ca pe bebeluși. Ei, oameni mari, grei ai presei, iar eu, o mică provincială, dornică să scrie articole de investigații. Habar n-aveam ce înseamnă. Și-au dat și ei seama și nu o dată a trebuit să-mi scriu materialul de două-trei ori. Însă am crescut, alături de ei, iar cea mai mare satisfacție a fost când unul dintre ”mogulii” mei – cum le spun eu – mi-a zis: ”Acum doi ani, habar n-aveai să scrii articole de investigații. Acum chiar știi!:)”.

Iubesc în continuare jurnalismul și probabil o voi face toată viața mea. Accept să scriu și alte lucruri, nu numai investigații, fiindcă nu le putem avea pe toate în viață și de multe ori, de la materiale mici, se țese o adevărată poveste cu furturi din banii publici pe față.

Însă ce-am văzut zilele trecute la televizor… Mi-a fost rușine! Mi-a fost rușine că fac parte din breasla asta care calcă pe cadavre în căutare de audiență. Și știu că mulți dintre cei care s-au călcat în picioare filmând babe isterice care boceau că vor să vadă mortu-n sicriu nu au mai mult de 800 de lei pe lună. Totuși, se calcă în picioare, că-și văd numele două secunde pe burtiere. Îmi amintesc de o cunoștință de la o televiziune locală care nu-și luase salariul vreo trei luni la rând. Am întrebat-o, uimită, de ce nu pleacă. ”Nu toată lumea e scandalagioaică ca tine și-și dă demisia dacă nu-i convine ceva. În plus, pentru mine e important să-mi vadă lumea numele pe burtieră”, mi-a replicat ea. Pentru mine nu e important să-mi văd numele pe undeva. E important să respect și să fiu respectată, oriunde aș fi. Când nu se întâmplă, fac revoluție.:)

No comments:

Post a Comment