Misterele dragostei

“Unele dintre cele mai mari crime împotriva umanităţii au fost comise în numele iubirii. Un sociopat este o persoană care te distruge fără să clipească, fiindcă nu are nici inimă, nici conştiinţă. La început sunt perfecţi, şi totul e prea bun ca să fie adevărat. Apoi îţi smulg inima şi orice altceva vor ei cu un bisturiu. Operaţia aceasta este adesea genială, deşi nu întotdeauna fără greşeală. Şi, după ce obţin ceea ce au urmărit de la bun început, te lasă traumatizat, împietrit şi sângerând pe marginea drumului, îndreptându-se fără zgomot spre următoarea victimă”.

“Misterele dragostei”, scrisă de Danielle Steel, este o carte care de la prima pagină mi s-a părut că mi se adresează. Subiectul, o femeie ce ajunge să fie victima unui sociopat, îmi era excesiv de familiar. De ce? Pentru că am trecut prin asta, pentru că ştiu cum e cu “bărbatul perfect”, care te distruge mai apoi fără să clipească şi ajungi de, aflată în pragul sinuciderii, să fii convinsă că tot vina ta este. Important este că, la fel ca în cazul meu, sfârşitul e unul fericit.:)

Apoi te aduni incet incet, incepi cu pasi mici sa ai o noua viata, o viata care e plina de frici, dar de care cu mult ajutor din partea oamenilor din jurul tau, oameni cu suflet mare, te debarasezi intr-o buna zi si poti sa stai drept cu privirea spre viitor. In spate nu ramane decat o arhiva, ca o arhiva curs euro, pe care din cand in cand o mai accesezi ca sa vezi cat de mult ai progresat.


Anii mei

Per ansamblu, a fost un an ok. Defalcat, a fost cam greu, dar am învățat cât n-am învățat în ultimii cinci ani. Este și anul în care am ales ce voi face pe viitor cu viața mea, este anul în care am renunțat la a înceta să mai fiu ”în rândul lumii” și să sufăr când nu-mi iese. Nu pot fi ”în rândul lumii” și gata! Linșați-mă pentru asta și aruncați cu pietre.

Sub nicio formă nu-mi doresc să mă mărit cu acte, să fac un copil ”acum, în timp util, că e vârsta numai bună” de parcă aș fi vacă de prăsilă, nu-mi doresc să fiu o mare gospodină care să-și umple cămara cu murături, zacuscă, dulceață și să am toate lucrurile în ordine, să-mi frec clanțele cu spirt și să mă laud cu asta. Nu sunt așa și este frustrant să tot încerci și să nu-ți iasă. Mă prefer pe mine, aia care are harababură pe birou, iar când ”husbandul” mă ceartă, să-i explic, clipind suav din gene, că ”geniile trăiesc în haos”. Mă prefer pe mine, cea care-și iubește mâțele tomberoneze în așa hal încât aștept să moară de bătrânețe ca să pot face un copil (și aici încă mai negociez dacă-l vreau că așa trebuie sau dacă-l vreau și gata), fiindcă una dintre condițiile puse de ”husband” e să le dau. Iar eu nu le-am salvat și nu le-am crescut de mici ca să le dau altcuiva care nu le știe tabieturile. În plus, nu cred că scopul meu pe planetă e să mă reproduc, îi las pe alții s-o facă. Am exemple vii în scară: o familie are 15 copii, iar alta 14, muierile făcând concurență între ele care-i prima de rămâne gravidă.

Și, fiind peste șapte miliarde de humanoizi pe planetă, amenințați în fiecare an că vine câte un sfârșit al lumii, poate anul ăsta de la olmeci, nu cred că este necesar ca progenitura mea să treacă prin astfel de spaime. Mai bine cântă ea frumos la harpă acolo unde este.:)

Să revenim la ce nu-mi doresc în 2013. Nu-mi doresc să sărbătoresc vreo zi a amorezatului, fiindcă eu oricum am dovada vie lângă mine: Sorin îmi acceptă mâțele zi de zi, cu mofturile, trăsnăile și chefurile lor, deși el nu suportă ”patrupedele profitoare, care, dacă mori, te mănâncă pentru a-și asigura supraviețuirea”. Nu-mi doresc să mai stau de vorbă cu oameni care nu-mi plac ”la o cafea”, fiindcă-mi pierd timpul. Iar timpul pentru mine este prețios, trebuie să mi-l umplu cu lucruri minunate, cu îndeplinirea dorințelor, cu citit, holongărit de-aiurea pe coclauri, cu pupat de mâțe etc.

O prietenă îmi spunea că ar trebui să ne comportăm de parcă am avea cancer, apreciind și o pată de pe covor, dacă ne place de ea. Cât despre planuri… ohoo, am destule, scrise pe bucățele de hârtie, aruncate prin diverse sertare, dar mă mai gândesc dacă le trec aici sau nu.

În încheiere, concluzia este că 2013 va fi cel mai minunat an din viața mea de până acum. Vreau, cred și pot face să fie așa!:)

Judecăți

Ne judecăm unii pe alții în fiecare moment al zilei. Nefumătorul pe fumător, non-alcoolicul pe alcoolic, ateul pe credincios, cel slab pe cel gras, cel vegan pe cel care e un înrăit mâncător de carne, cel care citește pe cel care nu citește care are echipamente de protectie si care nu. Și eu judec, cum alții, la rândul lor, mă judecă pe mine. Nu ne putem abține de la asta, oricât am vrea, avem judecata și mahalaua înscrisă în sângele nostru de latini (în astfel de momente îmi felicit strămoșii că au ales ca numai jumătate de sfert din sângele meu să fie românesc). Dar parcă uneori se merge departe, mult prea departe…

Sunt jurnalist. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu, să îmbrățișez această meserie, prin intermediul căreia credeam că pot împărți dreptate, în stânga și-n dreapta, ca la piață. Căci puterea mass mediei, în vremurile adolescenței, mi se părea nemărginită. Cu aceeași impresie am trăit și-n primii doi ani de presă, când nu m-a cenzurat nimeni. (Între noi fie vorba, nici nu prea aveau ce, că eram în epoca scrisului despre tăieri de moț, depuneri de coroane și scumpirea pătrunjelului prin piețe).

Dar mi-am dorit să fiu altfel, mai mult, mult mai mult. Când am început să scriu despre lucruri serioase, a apărut și cenzura. N-am să uit niciodată acel moment!Primul! S-a întâmplat la Petrila. Nu are rost să mai dezgrop acum morții, însă Ramona Roșulescu, redactorul-șef de atunci, își amintește. Ea a încercat să-mi salveze subiectul. N-a reușit. Interesele celui de peste noi au fost mai mari, mult mai mari. Mi s-a explicat, printre protestele mele ridicate (puțini sunt cei care știu cât pot urla la nervi), că unul dintre cei care ”ne plătesc salariile” este respectivul tip. Nici pe ăla nu l-am uitat niciodată, fiindcă îmi amintesc cum a venit la mine, arogant: ”Tu, fâță, crezi c-o să scrii despre asta? Pariu că n-ai s-o faci?”

Și da, a avut dreptate. N-am făcut-o. Atunci am plâns o noapte întreagă, iar două săptămâni nu am vorbit cu șeful meu de atunci, dându-mi demisia o dată la două zile. De fiecare dată am revenit, spunându-mi: ”Lasă, va veni vremea când n-o să-mi mai faci asta!”.  Peste ani, a venit momentul în care am ales să plec, definitiv, dezgustată și dezamăgită. Se întâmpla în 2009. A fost la fel ca într-un mariaj care ia sfârșit că-ți dai seama că nu se potrivesc caracterele, fiindcă uneori doar o parte dăruiește mai mult decât cealaltă. Și atunci am plâns. De ciudă că mi-a păsat, că m-am implicat, că am crezut că pot schimba ceva și nu mi-a ieșit.

Ca să folosesc o expresie consacrată, soarele mi-a ieșit pe stradă în 2010, în mai, când am început să colaborez cu Ziarul de Investigații. Tot ce am învățat și știu astăzi e de la ei, m-au școlit ca pe bebeluși. Ei, oameni mari, grei ai presei, iar eu, o mică provincială, dornică să scrie articole de investigații. Habar n-aveam ce înseamnă. Și-au dat și ei seama și nu o dată a trebuit să-mi scriu materialul de două-trei ori. Însă am crescut, alături de ei, iar cea mai mare satisfacție a fost când unul dintre ”mogulii” mei – cum le spun eu – mi-a zis: ”Acum doi ani, habar n-aveai să scrii articole de investigații. Acum chiar știi!:)”.

Iubesc în continuare jurnalismul și probabil o voi face toată viața mea. Accept să scriu și alte lucruri, nu numai investigații, fiindcă nu le putem avea pe toate în viață și de multe ori, de la materiale mici, se țese o adevărată poveste cu furturi din banii publici pe față.

Însă ce-am văzut zilele trecute la televizor… Mi-a fost rușine! Mi-a fost rușine că fac parte din breasla asta care calcă pe cadavre în căutare de audiență. Și știu că mulți dintre cei care s-au călcat în picioare filmând babe isterice care boceau că vor să vadă mortu-n sicriu nu au mai mult de 800 de lei pe lună. Totuși, se calcă în picioare, că-și văd numele două secunde pe burtiere. Îmi amintesc de o cunoștință de la o televiziune locală care nu-și luase salariul vreo trei luni la rând. Am întrebat-o, uimită, de ce nu pleacă. ”Nu toată lumea e scandalagioaică ca tine și-și dă demisia dacă nu-i convine ceva. În plus, pentru mine e important să-mi vadă lumea numele pe burtieră”, mi-a replicat ea. Pentru mine nu e important să-mi văd numele pe undeva. E important să respect și să fiu respectată, oriunde aș fi. Când nu se întâmplă, fac revoluție.:)

Ordinul Negru – James Rollins

Aseară am terminat de buchisit “Ordinul Negru”, scrisă de James Rollins. Mi-a plăcut. Mult! Chiar dacă rândurile despre mecanica cuantică, ale cărei descoperiri duc la formarea scânteii primordiale a vieţii, înainte de teoria lui Charles Darwin, au trebuit citite de mai multe ori, ca să înţeleg perfect ce vor să spună.

- Un set de patru până la şase gene de control au apărut în codul genetic chiar înainte de era cambriană. S-au dovedit a fi cele care controlau dezvoltarea embrionului, definind ce urma să apară sus şi jos, în dreapta şi în stânga, deasupra şi dedesubt, alcătuind, în mare parte, corpul. Musculiţa de oţet, broaştele, oamenii, cu toţii au exact aceleaşi gene Hox. Poţi scoate o genă Hox de la o muscă, o poţi înlocui cu una din ADN-ul unei broaşte şi funcţionează foarte bine. Cum aceste gene sunt cele care controlează în mod fundamental dezvoltarea embrionară, orice schimbări minuscule la nivelul lor atrag după sine organisme cu totul şi cu totul diferite”.


- Însă ceea ce este şi mai important, spuse Anna, pe un ton din ce în ce mai răspicat, mecanica cuantică explică modul în care a apărut prima scânteie de viaţă. Ţi-aduci aminte de cât de puţin probabil era ca acea primă proteină capabilă să se reproducă să se fi format în supa primordială? În lumea cuantică, întâmplarea este total eliminată din ecuaţie. Prima proteină capabilă să se reproducă s-a format pentru că din haos a apărut ordinea. Capacitatea sa de a măsura şi de a face să se schimbe potenţialul cuantic a învins mişcările de izbire şi lovire la întâmplare care avuseseră loc în supa primordială. Viaţa a început pentru că a fost un instrument cuantic de măsură mai bun”.
Primavara vine cu vacanta

Uite ca vremea a inceput sa fie din ce in ce mai frumoasa, asa ca vacantele incep din nou sa apara in gandurile noastre.

Eu una imi doresc sa merg la Bucuresti, am un dor nebun de Capitala si de forfota din ea. O sa incerc sa imi gasesc ceva in regim hotelier Bucuresti pentru a mai reduce din cheltuieli, iar restul de banisori sa ii folosesc ca sa merg la o distractie doua prin Centrul Vechi.

Astept sa vad daca imi pot lua si o zi, doua de concediu ca sa imi prelungesc putin vacanta, sa nu ma duc doar pentru o zi.

Zâmbiţi, vă rog!:)

Întotdeauna mi-au plăcut oamenii care râd, care ştiu să râdă din sufletul lor. Aţi observat oare că oamenii care râd, se înfrumuseţează brusc, chiar dacă poate nu sunt dotaţi generos de către natură?

Îmi plac şi oamenii care în fotografii emană zâmbet, bună voie, râset, veselie. Sunt mulţi oameni pe care îmi face plăcere să-i urmăresc în fotografii zâmbind. Ca să mă refer la oameni celebri, doi dintre actorii mei preferaţi sunt în categoria “favoriţi” exact pentru asta, pentru zâmbetul lor molipsitor.

Julia Roberts nu este vreo frumuseţe, dar e minunată atunci când râde. Cum să n-o iubeşti, cum să n-o adori privindu-i fotografiile? Să vă dau şi câteva mostre, nu?:)

Sau Simon Baker, “Mentalistul” meu preferat, din cauza căruia am petrecut nopţi întregi urmărind episod după episod, sezon după sezon. Cum să nu-ţi placă oamenii ăştia?

Sau, ca să dau un exemplu palpabil, cum să n-o adori pe prietena mea, tot Ana, care adoră să zâmbească celor de dincolo de aparatul de filmat? Ce e în spatele acelui zâmbet, nimeni nu ştie şi poate nu vom ghici niciodată…  Însă mi-am dat seama, vânând zâmbetele din fotografiile altora, că eu nu am niciuna aşa… râd în hohote, dar dacă se apropie vreo cameră de filmat sau un aparat foto de mine, gata distracţia, revin la o mină preocupată, serioasă.

Şi mă întreb de ce? Ce ne îndeamnă, pe unii dintre noi, să nu-i lăsăm pe ceilalţi să vadă veselia din interior? Ce ne îndeamnă să părem tot timpul gravi, calculaţi, serioşi, când poate vrem să zâmbim mare parte din timp?

O bună prietenă ar spune că Ego-ul este cel care nu ne lasă să ne arătăm o parte ce, la urma urmei, pare vulnerabilă. Eu aş aproba-o, dar aş mai adăuga şi un strop de nesiguranţă, împreunat cu o timidate ascunsă sub o mască groasă, groasă, mai groasă decât machiajul pe care mi l-au aplicat fetele la Şcoala de Televiziune. Măcar sub ăla poţi roşi, că nu se vede.:))

În sfârşit… pariul meu, cu mine, pentru perioada următoare, este să am cât mai multe imortalizări pentru posteritate zâmbind, râzând, distrându-mă. Cu dovezi, desigur!:)

Jocuri de fete

Fetele din ziua de azi.... Ce mult s-au schimbat. Nu zic ca in rau. Nu zic ca in bine.
Cert este ca diferentele fata de cum eram noi cand eram copile sunt enorme. Internetul de  fapt cred ca a schimbat totul. Felul in care copiii se poarta si felul in care inteleg  anumite notiuni. Pana si jocurile pe calculator pot fi educative. De exemplu, exista  foarte multe jocuri de fete cum am vazut aici cate le invata cum sa isi asorrteze anumite elemente. De aici ele invata si transpun mai departe, atunci cand vor creste, cum sa isi asorteze si sa isi  accesorizeze hainele, tinutele. Pentru ca dupa cum bine stim este foarteimportant ca o  femeie sa fie intotdeauna eleganta si pregatita pentru orice.

Iata ca jocuri de fete gasim foarte simplu, dar ceea ce este cel mai important este ca  acestea sunt din ce in ce mai educative si pot fi folosite cu folos pentru multe domenii.

Este totusi important ca parintii sa gaseasca acele jocuri perfecte pentru cei mici.  Jocuri de fete pot fi bineinteles si cateva calcule matematice care sa fie foarte  atractive datorita felului in care sunt prezentate si uite asa matematica devine un lucru  frumos, iar la scoala va fi deja pregatita pentru raspunsuri care sa impresioneze  profesorii.